Stand2Still

Erika are doi ani. Si are leucemie. As putea sa va povestesc cum, de ce, cand a aflat. Dar de ce sa va povestesc? Ei i-a povestit cineva? Parintilor ei, cand s-au bucurat de venirea ei pe lume, le-a spus cineva sa se bucure cu timer? Nu. Nu a spus nimeni nimic. Au rasunat doar trei cuvinte, spuse de un medic ce recita diagnostice: Leucemie Acuta Limfoblastica. Si atat. Universul si-a continuat treaba. Eu am plecat in continuare la munca, tramvaiele au circulat normal, si metroul la fel. Viata isi continua cursul normal, pana si pentru Erika Eleny, care e prea mica sa inteleaga ca LEUCEMIE ACUTA LIMFOBLASTICA inseamna mai ai un an de trait. La doi ani nu iti pui probleme despre cat de lunga sau scurta e viata. Ci pur si simplu traiesti sau mori.

Voi posta si contul in care se fac donatii pentru operatia salvatoare a Erikai. 150.000 de euro. Cuantificarea vietii. Ai 150.000 de euro, traiesti, nu, dai coltu’. Spune o vorba din batrani ca in fata mortii suntem toti egali. Iata ca unii care au 150.000 de euro sunt mai egali decat altii. Pana si moartea face diferente.

JOSIAN WIPPER

RON: RO50BRDE410SV20042894100
EUR: RO10BRDE410SV20043694100
USD: RO06BRED410SV20043774100

Daca din 22 de milioane de oameni ce traiesc in Romania, 1 % ar dona 1 euro, Erika ar trai. Si asta din nou este traducerea in cifre a unei vieti de om.

Vineri seara a fost Underworld laRomaero. Eu am urat din prima locatia. Stiam ca o sa am mult de mers si ca va fi frig si aveam mari emotii cu sala incalzita. Pare dificil sa faci ditamai hala din fier calda si primitoare.

Stiam dim prima ca prea mult din show n-o sa prinda subsemnata, fiind prinsa cu listele de presa la intrare. A dracu’ romani, ca nu-i nici unul punctual, sa mor. M-am postat la poarta la 6 jumate fix, cand era anuntat in comunicatul de presa postat tot de aceeasi subsemnata, ca se deschid portile. Era un frig de ma curenta pe maduva spinarii. Deci iarna in toata regula, iar eu eram ca o floricica, in miezul pistelor de aterizare, la rascrucea celor 4 vanturi, fara nici cel mai mic pomisor/stalpulet/paravan, sa-mi tina umbra musonilor. Ei bine, la cat au inceput sa vina primii oameni? la ora 8 si jumatate. 8 si jumatate!! de ce credtei ca se dau comunicate si se anunta ora de incepere? Ca sa ce? Ca sa se gandeasca cititorii:”Da de ce sa merg io la 6 jumate? Sa fiu io primu? Las’ ca ma duc io mai tarziu, ca sigur se intarzie.” Si iaca asa inghet eu de frig, ca romanii se duc la concert ca la nunta.

Pe la un 12 am intrat si eu in hala. Ce om, Karl Hyde, ce delir de concert. It was all worth it. tot statul meu in frig a meritat cand am intrat si de pe treptele scenei, din backstage am vazut 4000 de oameni in extaz. Am urcat la fix cat sa prind Born Slippy, sa ma trainspottez, sa mi se faca pielea de gaina si sa ma gandesc: Daaamn, it is all worth it!

O bucatica din extazul meu mai jos, in poze.

1 baton de sunca, 18 iaurturi, 4 pachete de branza feliata, 4 sticle de suc, 16 pateuri, 10 pachete de biscuiti, 20 de prajituri, 4 cutii de icre, 40 de batrani. Asta este traducerea in cifre a vizitei mele la Caminul de Batrani.

Am fost cu Diana ca de duminica dimineata, sa facem ceva bun. Imi era dor sa fac o bucurie, o bucurie cuiva ce nu s-a mai bucurat de mult de tot. Batranii din Romania nu se bucura decat cand se apropie moartea. Atunci se bucura ei, pentru ca au toate pregatite de inmormantare si ii prinde doamna cu coasa, fara igrasie pe pereti si cu toate hainele de somn de veci spalate, apretate si calcate. Ei bine, batranii de unde am fost eu s-au bucurat de carti si de o lingura de icre si un biscuite. Cea mai inocenta bucurie pe care am vazut-o in ochii cuiva. Cel mai sfasietor moment, pentru ca stiam ca tine cat o felie de sunca presata.

Am vazut acolo cele mai pline de povesti maini. Maini ridate cu degete lungi si unghii ascutite, slabe si cu pielea incleiata de os. Maini care cereau si care zambeau amar pentru prima si poate ultima data. Sau pana duminica viitoare, sau poate pana mai vine cineva si se uita la ei cu mila si le da ceva, orice, numai sa le dea si sa le zambeasca.

Nu au voie sa iasa de acolo. Pentru ca ar fi o raspundere prea mare pentru domnii de la centru. Daca i se face rau si moare? Si daca moare ce? Cine le simte lipsa? unul in minus la Pampers si inca un pat gol. o lingura mai putin la supa de oase servita la sala de mese ornata cu scaune de fonta.

Si ce daca domnul Mircea nu are pe nimeni? El fumeaza si da ciocolata primita de el doamnelor asistente, care sunt asa dragute.

Domnul dumitru a fost aviator si “mare gagicar” la viata lui. Avea cate una in fiecare oras. Acum e aici, dar nu se plange, ca are de toate, ce i-ar mai trebui?

Ioana vrea salata boef, dar pana la Craciun mai este, ca de Craciun, toata lumea face fapte bune. Are 35 de ani si epilepsie. Din cauza bolii nu mai poate munci la camp si atunci nu mai e buna de nimic. Are si parinti si sot si o fata. Dar nu-i aduce nimeni salata boef si ei..

Nenea Sandu ar vrea sa citeasca, el a citit cel mai mult din lumea asta. Acum are cataracta, dar se opereaza peste o luna. Nu ma vedea, vedea doar o umbra. dar eu i-am promis ca daca el se opereaza peste o luna si se face bine, eu ii aduc cele mai multe carti, pe care el sa le citeasca si despre care sa discutam, fara mila, ca si cu un om normal care citeste o carte. Fara ca el sa fie acolo si eu sa vin sa il vizitez.

Ei exista numai de Craciu, iar calendarul lor are zile fara nume. Au alt sistem de valori si sunt instrumente pentru usurarea constintei. Nu au voie sa iasa din centru, si timpul a devenit o variabila irelevanta. De ce sunt eu aici? Intreaba cei mai multi dintre ei. Si atunci este singurul moment in care nu mai poti sa minti?  Sa ii spui ca e un loc mai bun? Sa ii spui ca asa merita aviatorii? Asa ca ma voi inarma cu salata boef si multe minciuni frumoase si voi merge din nou saptamana viitoare, macar asa, vor exista saptamani in calendarul lor si nu doar luni goale.